Emil Fomino

A văzut lumina zilei în Bucureşti, la 8 iulie 1928. Puiu, cum îi spun prietenii, a început sa meargă pe munte la vîrsta de zece ani, adică din 1938. Ca orice începător, a umblat mai întîi pe poteci, cunoscînd astfel farmecul muntelui şi simţind atracţia lui. Mai tîrziu a ajuns prin văile masivului Bucegi, fie singur, fie cu Giovani Crosse, cu Pincu Weintraub sau cu alţii. A mers şi prin Piatra Craiuiui, prin Munţii Făgăraşului, dar, mai ales, prin Retezat. În 1943-1944 a cunoscut pe tinerii din Grupul alpin universitar — G.A.U., secţie a Clubului alpin român: Dima Cocîreanu, Dan Finţescu, Petre Strat, Puiu Petriu şi alţii, cu care a urcat şi alte trasee. Aşa a devenit membru al C.A.R., dar a fost membru şi al Turing-Clubului României şi al Clubului carpatin român. În 1949, odată cu înfiinţarea cluburilor sportive, Emil Fomino s-a înscris în secţia alpină a clubului Dinamo. Conducerea clubului i-a încredinţat, în 1951, postul de instructor şi şef al secţiei alpine, ca succesor al lui Mircea Bogdan, funcţie păstrată pînă în 1953, cînd secţia alpină a clubului Dinamo s-a mutat la Braşov. Din 1953 a devenit membru al secţiei alpine a clubului Voinţa, unde a activat, ca antrenor, între 1954—1955. În anii 1956—1957 a antrenat secţia de alpinism a Institutului de proiectări rafinării Ploieşti şi între 1957-1958 secţia alpină a clubului Energia, al întreprinderii 6 Martie — Tohan, care apoi a primit denumirea de asociaţia Torpedo. În tot acest timp, Emil Fomino a rămas membru al clubului Voinţa. Emil Fomino nu revendică nici un traseu de gradul VI, cu toate că traseul Fisura Roşie din peretele Văii Albe (Bucegi) îndeplineşte, prin dificultate, condiţiile acestui grad. El a parcurs în premieră, cap de coardă, trasee de gradul V B. A urcat pentru frumuseţea muntelui şi a căţăratului, ajungînd la o astfel de perfecţiune încît era cunoscut ca un alpinist de „escaladă liberă", între alte performanţe, a suit de unul singur, fără asigurare, traseul Furcile, din peretele Gălbenelelor (Bucegi), iar iarna, tot singur, peretele de gheaţă dinspre poarta Bucurei, din Retezat. În cadrul cluburilor şi asociaţiilor unde a activat ca antrenor, a realizat numeroase premiere, în cap de coardă.

Emil Fomino s-a retras din funcţia de antrenor şi din sistemul competiţional al alpinismului, în 1958. Acum, răsfoind notiţele, fotografii şi decupări din ziare îşi aminteşte cu drag de tovarăşii de coardă, de cei cărora le-a împărtăşit din cunoştinţele sale în ale muntelui, fie ca antrenor sau simplu căţărător, fie prin cele cîteva articole de ziar ce purtau titluri ca: Asigurarea în alpinism, Căţărătura liberă în alpinism, Pioletul şi tehnica întrebuinţării lui în alpinism.

În ianuarie 1990, la reînființarea Clubului Alpin Român, Emil Fomino a fost numit cenzor supleant în cadrul Comitetului provizoriu, ales până la Adunarea Generală.